Atena si ruinele Acropolisului

Am zis ca merg singură. Mi-am luat o săptămâna liberă între zboruri, tot trebuia sa ajung in State, și să fac o escală pe undeva prin Europa, așa că am zis de ce nu, să fac o escală de o săptămână. Am rezervat biletul pentru Atena, iar pe celălalt pentru San Francisco cu plecare din Atena. Auzisem ce-i drept despre cât de superb și special este acest oraș, unde ruinele istoriei sunt atât de palpabile, de reale.

Este locul unde secolele nu se afla in cărți, în manuale sau sub podelele clădirilor imense, strălucitoare, moderne. Nu, aici toți zeii Olimpului par atât de reali, de prezenți printre locuitori, printre turiști, printre case, în activitățile zilnice.

Mi-am lăsat lucrurile în cameră, m-am pregătit și am ieșit pe străduțele înguste, hotărâtă să mă întorc după multi kilometri parcurși. Pisicuțele de pe străzi, atât de multe și atât de voioase ma întâmpinau cu un mieunat, moleșite de soarele puternic și căldura închisă. Orașul avea un aspect ordonat, clădirile deși moderne erau construite în stil tipic grecesc, columnele albe se înălțau către cer.

Mergeam agale pe străzile pline de oameni zâmbăreți, calzi, până ce am uitat să mă opresc, iar mersul devenise un reflex; voiam să descopăr cât mai mult din orașul antic, să descopăr rămășițele unei civilizații atât de importante, care a schimbat lumea noastră așa cum o știm azi, care a inventat noțiunea de filosofie, a pus bazele economiei, artei, a politicii.

Tot mergând am ajuns la Acropolisul mult prea celebru. Situat sus, pe cel mai înalt pisc al Atenei, Parthenon-ul, templu construit în 438 î.hr și dedicat zeiței Atena, protectoarea Greciei din acele vremuri privește măreț către întinderile vaste ale meleagurilor împânzite de măslini și portocali. Ce priveliște trebuie să fi avut înțeleapta și strașnica zeiță!

Am început să urc încet, deși am ajuns destul de târziu la intrare, absorbind toată frumusețea și energia străzilor și a oamenilor pe care îi întâlneam; la șapte se închidea programul pentru turiști, mai aveam doar o oră să ajung în vârf, dar nu puteam să ratez.

După vreo jumătate de ora de urcat, am ajuns în final sus. În timp ce pășeam pe ruinele clădirilor antice simțeam recunoștință, respect, dar în același timp simțeam că se comite un sacrilegiu; simțeam că tot ce era acolo trebuia prezervat cu sfințenie. Priveliștea era uluitoare; toate casele locuitorilor Atenei, și a împrejurimilor erau parcă pictate cu grijă pe orizont, strălucind în soarele serii.

Tot ceea ce mai rămăsese din cetatea veche emana o frumusețe uluitoare, toate statuile așezate pe columnele înalte priveau cu măreție către noi muritorii, chiar și după mii de ani erau acolo, judecându-ne slăbiciunile umane. Tot ce mai era din clădirile vechiului oraș, așezat atât de aproape de cer, de zeii din Olimp emana mândria de a fi una dintre cele mai strălucite civilizații ale lumii.

5 Comments

  1. Such a pity I can’t understand what you wrote but your photos in Athens are wonderful, it is one of my favorite cities 🙂 have a great day, PedroL

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s