Frumusețea e în simplitate

Acum câteva zile m-am îmbrăcat și am ieșit pentru prima dată în ultimele două luni cu inima mai ușoară; eram încântată ca un copil mic, atunci când primește ceva pentru prima dată. Am vrut să văd cum se simte libertatea iar, cum se simte să fim iar în normalitate, doar că o nouă normalitate, cel puțin pentru o perioadă.

Orașul părea că începe să își revină, să revină la viață, oamenii începeau să își reia activitatea; parcă începea să semene cu ceea ce a fost înainte, așa cum îl știam, așa cum îmi imaginasem că va fi în tot acest timp. Străzile păreau să vuiască de oameni, copii, adolescenți, cupluri ce se țineau de mână.

Era un sentiment ciudat, ca și cum ne-am fi întors dintr-o călătorie lungă, voind să revenim la viața anterioară cât mai curând; se simțea bucurie în aer și entuziasm pentru ceea ce va urma; poate iz de speranță, sau poate mă înșel eu, poate eram doar eu cea care simțea toate aceste lucruri. Privarea de libertate, spre binele tuturor ce-i drept, nu este prea plăcută; poate acum putem înțelege mai bine animalele ținute în lanțuri, sau închise cu ziduri înalte, timp de ani de zile, pentru amuzamentul nostru inutil, al oamenilor. Poate acum putem înțelege mai bine faptul că suntem doar pasageri în timp și spațiu, nu suntem stăpânii lor.

Stăteam și mă gândeam apoi, la o cafea pe balcon cât de neprețuite sunt momentele pe care tindem să punem cel mai puțin preț, momentele ce par atât de simple, însă fără prezența lor ne simțim străini, goi. Cât de puțin luăm în considerare uneori clipele care ne apropie de esența firii noastre, de instinctele cele mai străvechi.

Uneori lucrurile ce par lipsite de importanță sunt ceea ce ne lipsesc cel mai mult; uneori o plimbare în parc ne poate bucura mai mult decât orice; uneori o conversație caldă te poate învăța mai mult decât un manual, uneori o gură proaspătă de aer, parfumul unei flori sau o lectura unei cărți, cu o limonadă rece alături într-o după-amiză poate fi exact ceea ce îți lipsește.

Vremurile-s complicate, dar viața e simplă; uneori noi o complicăm, pentru că suntem ființe complexe și contradictorii. Mereu alergăm după ceea ce nu avem, uitând sau neglijând ceea ce avem; ne dorim să atingem luna când deja ne jucăm cu stelele. Ar fi bine să ne amintim din când în când simplitatea, frumusețea lucrurilor mici, a momentelor ce nu pot fi descrise în cuvinte.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s