Vara aceea în Atlantic City

Se întâmpla demult. Așa demult încât aproape că amintirile sunt difuze, însă dintr-un motiv sau altul mi-au apărut în memorie azi.

Eram la începutul aventurii mele americane, tânără și (mai) neliniștită ca acum; o lume nouă se deschidea pentru mine cu toate minunățiile și toate ciudățeniile ei; eram fascinată. Atunci când am plecat în State era pentru prima dată când călătoream în afara României; am zis fie ce-o fi, eu mă duc, nu știu unde, sau ce o să găsesc acolo, însă mă duc.

Locuiam în Atlantic City, NJ, oraș faimos pentru americanii boemi din anii `60, `70, oraș plin de cazinouri imense, luxoase și imunătoare, restaurante, hoteluri și opulență. E adevărat, odată ce treceai de Tropicana, hotel, shopping-center și cazino, viața reală își arăta adevărata față: cartiere sărace, droguri și multă criminalitate. Era într-adevăr un oraș al paradoxurilor, în care sărăcia se îmbina cu bogăția, împreună cu discrepanțele sociale.

Când ajungi în vârf nu contează dacă priveliștea este așa cum ti-ai fi dorit sau nu, contează că ai ajuns.

Mi se părea totul atât de nou, de minunat, de diferit, iar în cea mai mare parte era. Eram pe un continent atât de faimos, de inovator; aproape că era o mândrie să mă fi aflat acolo. Țin minte că priveam spre clădirile imense, pășeam pe străzile largi și nu îmi venea să cred că mă aflu acolo. Primele săptămâni au fost într-un fel mind-blowing, din toate punctele de vedere, acomodarea a durat ceva, dar după puțin timp mă simțeam deja în largul meu.

Apoi într-o seara s-a întâmplat. Mă întorceam acasă pe boardwalk, după multe ore de muncă însă cu mintea odihnită: am avut așa o mini revelație. Cu pletele ondulate și blonde în briza caldă a oceanului, cu aer salin și umed în plămâni, mi-am dat seama că viața trebuie trăită după cum simți, după propriile reguli și așa cum îți dorești. Mi-am dat seama de faptul că o să fi fericit doar atunci când vei asculta de propria rațiune și de propria conștiință, fără întreruperi din exterior; mi-am dat seama că doar tu poți fi cel care trebuie să ia deciziile în legătură cu tine și persoana ta, că destinul îți este așezat în propriile mâini, că viața trebuie trăită cu intensitate, clipă de clipă, și că frica te ține în loc.

Am simțit o ușoară eliberare. Dintr-o dată am simțit că anumite gânduri începeau să se clarifice și că prind o altă formă. Dintotdeauna m-a obsedat într-un fel ideea de libertate, mentală mai ales, eliberare de prejudecăți, de idei preconcepute ce ne pun într-o cutie și ne închid acolo pentru mult timp, idei ce nu ne aparțin, ci ne-au fost dăruite fără a le cere sau fără a le dori; mereu am încercat să mă eliberez de ele, un lucru destul de greu de făcut.

Am cunoscut oameni atât de minunați, de neuitat, care mi-au lărgit și mai mult orizontul. Pentru mulți am suferit, cu și mai mult am râs, am dansat pe barcă la miezul nopții sau pe nisipul de la Chelsea`s Beach Bar. Nu știam pe atunci pe unde o să ne ducă viața, cum nu știm nici acum, niciunul dintre noi, dar am realizat ceva în seara aceea: faptul că totul este neprevăzut iar noi suntem efemeri, de aceea fiecare clipă își are propriul rol; devenim altcineva după fiecare conversație, fiecare experiență, fiecare carte citită, după fiecare iubire sau dezamăgire; absorbim tot ceea ce se întâmplă cu noi sau în jurul nostru, tot ceea ce vedem sau am văzut, tot ceea ce am trăit.

Viata se întâmplă acum, nu atunci când îți faci planuri.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s