Havana, mi amor

Vreau să vă spun că tot ceea ce auzisem despre Cuba era adevărat. Peisajele de poveste, clădirile de pe vremea când Fidel își fuma trabucurile în încăperile somptuoase, elegante, cu un aer istoric, măreț, original, bucuria oamenilor de a trăi, de a respira voie bună, în ciuda tuturor problemelor, străduțele mici și întortocheate, mașinile de epocă, strălucitoare și vopsite în toate culorile, de parcă atunci ar fi ieșit din service, mirosul cafelei tari de dimineață, toate la un loc te făceau să o iubești instant.

Am decis într-o bătaie de inimă să îmi iau bilet de avion către paradisul Caraibelor, mă aflam relativ aproape, la doar o oră și jumătate. Plecasem singură, dar eram convinsă că îmi voi găsi companie de călătorie pe drum.

De la aeroport, am ajuns mai cu chiu,cu vai la airbnb-ul prestabilit, asta după ce mă rătăcisem vreo jumătate de oră, deoarece taximetristul mă lăsase câteva străzi depărtare , străbătând de una singură străduțele cu case aproape identice, colorate, în timp ce copiii de la doi la șase ani mă priveau din uși,împreună cu mamele lor, mirați și intrigați, sau bătând mingile de pereții maronii, făcuți parcă express pentru asta. Norocul meu a fost o bătrânică simpatică ce mă ajutase să îmi găsesc drumul către respectiva mea locuință.

Casa în care urma să mă cazez avea pereți înalți, înalți de tot, cu aer și arhitectură colonială spaniolă, deținea un etaj și o terasă cu vedere spre oraș; terasa era împodobită cu scaune numeroase, albe, frumos ornamentate, cu o masă mare, un bar și un leagăn ce aștepta frumos să fie bucuria veunui călător venit de departe.

În prima zi am decis să merg cât mai mult, să vizitez cât pot din orașul fermecat. Am luat-o la pas, încet, minunându-me de ce văd în jur. Mă simțeam pe o altă planetă, ca și cum am aterizat în mijlocul anilor ‘50, aproape că mă miram de ce bărbații nu purtau costume și bastoane, iar femeile rochii lungi, pe arcuri, și pălării pentru a fi protejate de soare. Era mâncare la tot pasul, numeroase delicii cu specific cubanez, puține chioșcuri cu apă și răcoritoare, câteva dulciuri și cam atât.

Orașul era o splendoare arhitecturală, clădirile rămâneau tăcute, lăsându-se admirate de trecătorii curioși, intrigați de coloanele lor, de acoperișurile somptuoase, de balcoanele frumos desenate de arhitecții pretențioși. Ce doamne elegante și stilate privireseră oare către oraș, la ceasul dimineții, inhalând încet din țigarele lungi, subțiri, sorbând din cafeaua tare?

După câteva ore bune de mers, m-am așezat pe treptele Capitoliului cubanez, înalt, instituție impozantă, fix în centru orașului, cu vedere către numeroase magazine, librării, și alte clădiri cu aer melancolic, plângând parcă vremurile trecute, când erau măiestoase, falnice, sclipind de frumusețe. Se simțea o atmosferă extraordinară, relaxarea și bucuria de a trăi se citea pe chipurie oamenilor în timp ce pășeau agale, fără grabă sau stres, ce se mișcau încet, în timp ce căldura începea să scadă spre amiază. Desi cu multe lipsuri, dorințe sau greutăți, găseau puterea de a fi fericiți.

Soarele se lăsa încet spre clădirile pictate parcă, din alte secole, ce văzuseră multe, iar acum nu puteau decât să tacă. Da, începeam să mă conving fără dar și poate că nu mai eram în 2019, ci într-o poveste.

Cum m-au convins patru nebuni să fac o călătorie de cinci ore intr-un Ford 1945, intr-o destinație necunoscută? Vă povestesc în postul următor.💓

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s